ASPECTE. Lichele si moralisti. Când 22-iştii dilematici se leapădă de Cotroceni
de Corneliu VladElitiştii bugetivori de prin Institute, Edituri, Fundaţii şi conace se leapădă de la o vreme ostentativ, unii chiar huliganic, de Cotroceni, după ce i-au înălţat ani în şir osanale stăpânului şi s-au înfruptat din plin de ranguri şi proporţii, cum ar fi zis neînduplecatul lor adversar Adrian Păunescu. I-a venit acum rândul şi celui mai grobian dintre ei, fostul poet şi disident „bazat“ Mircea Dinescu. Se tot desprind ei unul câte unul, ca ploşniţele, de corpul prezidenţial pe care credeau că l-au încăpuşat, se dezic ei de Puterea în exerciţiu, dar, pe cât cu putinţă, nu se leapădă şi de uzufructul copios prilejuit de banul public.
Se zice că politica şi intelectualii nu fac, de obicei, casă bună, dar istoria noastră mai modernă reţine cu fală generaţii de intelectuali care au excelat în fapte pentru binele general. E adevărat că nu toţi scriitorii sau cei ce se dau drept creatori spirituali se amestecă cu gura sau pe state de plată în politică, dar noi îi avem pe cei din Şcoala Ardeleană, pe paşoptişti, unirişti, junimişti, semănătorişti şi poporanişti, pe interbelicii de dreapta, pe prigoniţii sau unii „toleraţi“ ai regimului comunist (nu vorbim aici de trepăduşi şi delatori, care sunt oriunde şi oricând) care n-au fost nici politicaştri, nici profitori ai puternicilor zilei, nici cameleoni ai spaţiului public.
După Revoluţie, lumea noastră intelectuală prezintă un tablou consternant. Las’ că impresia generală e că n-au prea apărut mari valori în „umanioare“ (în alte ţări est-europene, în Rusia, da), las’ că s-a ticluit un angrenaj care nu scoate ochii cu o ierarhie falsă de valori, cu sorosişti şi freedom-house-işti în fruntea bucatelor, las’ că la ei curge şi se varsă mare parte din puţinul ban al bugetului public pentru cultură şi mulţi bani de pe afară, dar cei ce au dat-o pe anticomunism virulent şi pe persiflarea faptului naţional s-au dovedit unul mai stricăcios, mai penibil şi mai versatil ca altul. S-au năpustit şi pe cultura şi istoria naţională, şi pe Revoluţie, şi pe cei 45 de ani de dinaintea ei, mânjesc şi încearcă să nege totul, de parcă în toată vremea aceea, e drept, cumplită, România în întregul ei şi fiecare român ar fi fost un tărâm şi un popor de pe altă lume, una întru totul abjectă, criminală, sterilă şi absurdă. Nu-i prea mai simt de-ai lor nici confraţii lor intelectuali anticomunişti din alte state răsăritene. Un polonez de bun-simţ, Adam Michnik, adevărat disident la vremea lui, şi cu ani de puşcărie în spate, le-a întors delicat, dar fără drept de replică vorba cu ceva timp în urmă. Laureata Nobel pentru Literatură, Herta Müller, la fel. Iar un ungur de bun-simţ, şi el disident autentic, Gabor Miklos Tamas, i-a atenţionat fraternel cu zece ani în urmă, printr-o scrisoare deschisă şi devastatoare, de postura lor lamentabilă şi respectivii, vreo duzină şi ceva de autori panicaţi, au încropit un volum de compuneri în care să se explice cumva. Iar peste zece ani, adică în această primăvară, scriitorul ungur i-a invitat, la Bucureşti, la o discuţie faţă în faţă, să se mai lămurească între ei. Cine a dat curs invitaţiei? Doar… francezul Claude Karnoouh. Căci şi aşa sunt ei, şi laşi.
Relaţia preşedintelui Băsescu cu acest tip de intelectuali este, de ce să nu o recunoaştem, catastrofală. Preşedintele nu o prea nimereşte cu asemenea specimene. Îi face consilieri ai statului, trebuie să renunţe la ei (Pleşu), îi face miniştri, prestează lamentabil (Baconschi jr), îi face adjuncţi de ministru (Cristian Preda, să-l băgăm şi pe el în onorabila companie), numitul latră prin gard la stăpân. Nu ştiu ce poezie să mai fi scris Mircea Dinescu după 1989, ştiu doar că la Televiziunea naţională şi prin publicaţii de tip „Urzica“ sau „Krokodil“ se sparge în figuri. Dar a prestat şi ca demnitar de stat, la CNSAS, cu foloase apreciabile, pe unde şi-a băgat nasul deloc dezinteresat. Nemaiprimind mălaiul, se face rău şi se apucă să-l porcăie pe fostul binefăcător, actualul preşedinte. Iar după ce că e mai mult decât ireverenţios (îl face bou pe un şef al statului), mai emite şi inepţii. Că Andrei Pleşu ar şti germana sau politică externă. Ştie multe şi e temeinic şi sclipitor Andrei Pleşu „în părţile sale“ (cum ar fi zis Anton Holban), dar cu germana, cu viaţa internaţională, e de lăsat mai moale, a se slăbi, vorba lui Caragiale. Că o fi Pleşu cel mai inteligent om din România, părerea lui Dinescu. Săracul. Săracul de Dinescu, nu de Pleşu.
Mă întreb prin ce s-ar mai simţi aparţinători ai acestei ţări domni ca Patapievici, Liiceanu, Dinescu, Cărtărescu (alt „disident“ vizavi de Traian Băsescu), Baconschi jr, Perjovschi, Andrei Cornea, Oişteanu, Tismăneanu (căci şi dânsul se simte cumva de-al nostru), ca şi alţi 22-işti mai mititei, dar din aceeaşi făină, de-a ce se joacă domniile lor prin spaţiul românesc şi pe bani de la noi şi de peste tot. Că unii dintre ei se dezvinovăţesc cum că ar fi „intelectualii lui Băsescu“, nu-i bai. Dar sunt ei şi intelectuali ai României? Simt ei româneşte? Plâng ei plânsul tuturora, cum ar fi zis mediocrul, dar cinstitul poet Vlahuţă?
Iar cu Apelul către lichele, vorba veche, cine zice, ăla e. De o Minima moralia e totuşi nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu