Palatul e pustiu. Strigoiul tace, a intrat iarăşi în adormire. Abia s-a înapoiat de la Oslo, unde s-a întâlnit cu ceilalţi moroi ai globalizării ca să primească, la grămadă, un premiu. Am trăit s-o văd şi p-asta, pricolacul dezbinării, al scandalului de maidan, însămânţătorul de ură e decorat pentru... pace! Ptiu drace, dar s-a zărghit rău lumea, a luat-o razna de-a dreptul! Întors la Cotroceni, nu-i mai arde să se zbenguie pe geamul televizoarelor şi să se joace de-a balaurul cu şapte scăfârlii. Are deja nostalgia garajului din vară. Of, şi ce i-ar mai vrea pe alde Macovei şi Neamţu spânzuraţi de cerceveaua ferestrei de la w.c.! Spânzuraţi de bucurie, desigur, aşa, întru victoria boicotului, cu deştele răşchirate înspre ochii “ciumpalacilor”. Ehe, ce vremuri!...
Stă şi aşteaptă o misivă, ceva acolo, o vorbă de îmbărbătare de la stăpânii bruxellezi, un ordin măcar. Şi nici Gitenstein nu mai e aici, să iasă şi să declare grav că oficialii americani sunt îngrijoraţi de derapajele românilor. Că democraţia se află în primejdie mortală la gurile Dunării după lovitura de la urne din decembrie. De data aceasta, puciştii au fost ăia de-au votat reacţionar, nesocotind ucazul Ilegitimului şi cârmind periculos ţara către China şi Rusia. Ai naibii “ghiaurii” ăştia, e cu neputinţă să-i vâri în Occident! Fac ce fac şi se lasă răpuşi de aleanuri mucezite, cu naturelul lor pravoslavnic. Cine să-i înţeleagă, că nimeni nu le-a priceput încă melicurile?
Strigoiul tace scrâşnit. Simte arsura fusului înfipt sub coaste. Chiar că l-au ciuruit... Strânsura lui s-a împrăştiat oriunde a găsit cu privirea, lovită cu ştampila de gloata “teleormanizată”. Noroc cu hulita redistribuire, că praful şi pulberea se alegeau de ei, apucau dimpreună drumul Kenyei, ca nefericitul ăla de Boldea. Păi nu d-aia îl trimisese iscoadă deunăzi în Africa? Să exploreze continentul negru şi să negocieze cu băştinaşii un exil cât mai sigur. Degeaba se străduie să simuleze detaşarea, gândurile îl înghesuiră din nou. “Cum de fusese posibil un asemenea dezastru electoral?”, repetă întruna. Înjură precum vârcolacii şi ceru o carte de zoologie. O răsfoi nervos, cercetând pozele cu animale. Zăbovi asupra uneia, cu un groştei zămbat. Scrise lângă fotografie, în batjocură, “Ponta”. “Să-l înghit, să nu-l înghit?”, se întrebă cu ciudă. Doar se scălâmbăise în public, înfoiat ca un curcan, că nu-l va numi în veci premier pe “dottore”. Culmea, se apropia şi Crăciunul, astfel încât poporul i-ar fi îngăduit lipsa de cuvânt! Oricum, i se dusese buhul de sforar şi mincinos. Ar mai fi soluţia demisiei, dar nu găsise niciodată înlăuntrul său suficientă onoare să se încumete la ditamai gestul. Pe vapor nu se demisionează, mai bine te izbeşti de aisberg decât să te dai la o parte. Iar ţara e o navă mai babană, ce mare scofală? “În definitiv, să mă suspende dacă au curaj! Arunc ţara în haos, o dizolv, însă nu mă predau!”, răbufni ca turbat. Se uită pieziş împrejur. Era singur între sumedenia de “presiuni”. Fugiseră toţi. Îi şezuseră alături numai de teamă. Sau din interes, nişte profitori lacomi şi laşi.
La Cotroceni e linişte de cavou. Strigoiul tace jilav. Adesea, tăcerea e mai înfricoşătoare, mai ameninţătoare ca urletul. Nu şi acum. Mulţimea a strigat răspicat în a doua duminică de iarnă, alungându-l din istorie. Socotitorii de la dregătoria electorală tocmai centralizau strigăturile “inepţilor”. Prăpăd, nu altceva! Buletinele de vot erau pline cu scandarea ce-i terciuise somnul luni de-a rândul – “Ieşi afară, javră ordinară!”. Dar afară e ger, şoselele sunt blocate, şi de undeva, din apropiere, auzi dintr-odată un grohăit victorios ... I se păru şi că cineva sforăie subversiv în salonul prezidenţial, şi brusc îi veni în minte liberalul ăla “somnoros” cu nume de floare. Vedenii, aiureli? Poate. Nimic nu mai era totuşi ca înainte, timpul ostenise să-l tot rabde în ctitoria brâncovenească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu