MONARHIA SALVEAZA ROMANIA!
Pe lângă alte numeroase particularităţi negative, România este şi posesoarea unui altfel de „record”, este singura ţară de pe glob al cărei sef de stat din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial mai este încă în viaţă. Este vorba bineînţeles de Regele Mihai, monarhul tânăr de acum 66 de ani care prin prezenţa sa de spirit a contribuit la grăbirea sfârşitului războiului, fără a intra în detaliile deosebit de complexe ale momentului 23 august 1944, trebuie recunoscut meritul său de a fi mediatorul, gazda şi purtătorul de mesaj al acelei conspiraţii complexe care deşi a înlesnit pătrunderea bolşevicilor spre Bucureşti şi a fost primul pas spre sovietizarea ţării, a ferit capitala şi mai bine de jumătate din teritoriul naţional de ample distrugeri, dar mai presus de atât, a adus la deschiderea câmpului pentru salvarea jumătăţii de Transilvanie, unicul pământ răpit samavolnic în fatidicul an 1940 şi pământ care e revenit în trupul ţării unde, slavă Lui Dumnezeu, se găseşte şi astăzi.
La 30 decembrie 1947, omul care conform vechilor mituri constituţional-organice ale grandioasei Europe renascentiste şi apoi baroc, reprezintă legătura dintre naţiune şi Dumnezeu, ceea ce se numeşte şi „principiul solar” era alungat de pe tronul său legitim de către instrumentele Moscovei la un ordin venit direct de la Stalin. Se spune chiar că tiranul gruzin, cel mai mare criminal al sec. XX-lea, prinsese un soi de admiraţie pentru curajul lui Mihai I în faţa puterii naziste dar şi a mult mai experimentatului şi hotărâtului Mareşal Antonescu, Ion Antonescu fiind asemeni Regelui Mihai tot unul din personajele tragice ale istoriei româneşti din contemporaneitate. Revenind la „principiul solar” trebuie spus că însuşi porecla de „Rege Soare” atribuită lui Ludovic al XV-lea nu avea un fond atât de trivial pe cât posteritatea iacobină a lăsat să se înţeleagă.Pentru foarte mulţi, comportamentul Regelui nostru după această ruptură brutală a firului istoric a fost unul poate neînţeles de rezervat. În realitate, demnitate până la depersonalizare şi sublimarea ego-ului individual în faţa misiunii ce o are de îndeplinit este tocmai atributul fundamental al unui monarh constituţional, al unui Rege care este capabil să întruchipeze cu răspundere şi nobleţe rostul de Om-Instituţie. Însăşi discreţia, modestia şi distanţarea de patimi au fost caracteristicile de bază ale vieţii lui Mihai I de România. Aceste trăsături denotă distanţarea suveranului de tumultul agitaţiei publice şi judecarea la rece a rolului său, este o caracteristică pe care o putem regăsi şi la Ferdinand I care a făcut un gest aproape unic, a acceptat intrarea României în război alături de Antanta în ciuda faptului că avea să fie exclus din casa de Hohenzollern şi chiar de mult mai impetuoasa sa Regină, Maria, cea care a jucat un rol diplomatic deosebit în Europa începutului de sec. XX-lea şi mai ales în cadrul tratativelor de pace de la Paris din 1918-1920. Aici se întrevede una din funcţiile fundamentale ale monarhului în zilele noastre, monarh care în ciuda faptului că nu are o serie de puteri deosebite exercită o influenţă nebănuită asupra scenei globale din poziţia unui actor diplomatic informal, diplomaţia neoficială este probabil unul din marile atuuri pe care o monarhie constituţională îl poate exercita asupra unui stat. După umilinţele la care a fost supus în primii ani de după revoluţie de către regimul perestrokist şi criptocomunist Iliescu-FSN, Regele îşi asumă după 1997 un rol de ambasador excepţional al României şi acceptă după 2001 reconcilierea istorică în relaţia cu Ion Iliescu, fapt care a fost interpretat de unii în cheia existenţei unui interes pragmatic al Regelui iar de alţii ca pe o formă de conştientizare a rolului său istoric în acelaşi chip în care au făcut cândva Carol I, artizanul modernizării României şi reparatorul demnităţii naţionale după campania victorioasă din 1877-1878 iar după el cei 2 Regi ai României Mari, Ferdinand şi Maria.
Cu toţii ne plângem de criza morală pe care o traversează societatea românească astăzi, ne văităm de lipsa stabilităţii, a respectului social şi a echilibrului şi coeziunii la nivelul României, dar ne este cu greu să acceptăm că pe undeva toate acestea provin din păcatul original al republicii de astăzi, o republica născută dintr-un abuz al puterii discreţionare sovietice, o republică ilegală, ilegitimă şi imorală, iar acest ilegirimism apasă din greu pe umerii noştri şi astăzi şi nu face decât să arunce o umbră mohorâtă asupra unei societăţi şi aşa vlăguite de valori, lipsite de repere şi în care cuvântul dat a fost înlocuit de şmecheria de maidan. Actul barbar al alungării Regelui, este acel fapt care în chip simbolic împiedică lumea românească să strălucească pe măsura capacităţilor ei.
Revenind acum asupra elementelor care fac din monarhia constituţională un regim care facilitează stabilitatea, echilibrul social şi punerea în valoare a personalităţii individual, separat de toate acestea trebuie spus faptul că monarhia constituţională este unul din sistemele de guvernământ relativ tinere la nivel global, punctul său „zero” fiind undeva pe la 1689 când în Marea Britanie se elaborează „Bill of Rights” care reglementa în chip juridic raporturile dintre Parlament şi William al-III-lea de Orania. Republica, tirania, dictatura, monarhia absolutista, formule oligarhice, toate acestea au fost cunoscute de lumea clasică şi de cea medievală.
Dincolo de persoane avem o instituţie, iar monarhia este prin excelenţă o instituţionalizare a unei tradiţii istorice întemeiate pe ideea continuităţii, pe cultul onoarei şi pe devotamentul faţă de naţiune.
Castelul Peleş - Biroul Regelui
Regalitate este o instituţie simbol, o Casă Regală este aducătoare de prestigiu, fiecare stat în poziţionarea sa geopolitică are nevoie de acest factor nevăzut, de acest coagulant al forţelor aspirante ale entităţii respective, este vorba de prestigiu. Cel mai bun exemplu în această direcţie este monarhia britanică, simbol al puterii, tradiţie, al raportării societăţii la un trecut şi continuitatea acestuia peste generaţii. În ciuda restrângerii puterii efective, Casa Britanică şi-a păstrat neatins capitalul de prestigiu şi este practic unul din elementele care încă susţin Marea Britanie ca pe o putere geopolitică de necontestat la nivel european şi internaţional.
În ultimii 20 de ani am asistat cu toţii la un faliment al republicii româneşti, faliment manifestat prin eternele lupte dintre palate, prin încălcări flagrante ale regimului constituţional, ba al preşedintelui, ba chiar şi al reprezentanţilor guvernului şi nu în ultimul rând am văzut cum 3 preşedinţi la rând au făcut toţi oficii de preşedinte de partid din umbră. Republica noastră a transformat funcţia prezidenţială într-un teren al intrigilor şi jocurile securisto-politice ce depăşesc barierele Constituţiei şi în care partizanatul politic faţă de partidul care l-a propulsat la Cotroceni este literă de lege pentru preşedinte. Avem astfel o putere executivă nesaparată pe deplin, avem 2 capi ai executivului, care deşi deseori fuseseră parteneri până a ajunge la putere intră într-un conflict ireconciliabil (de văzut relaţii gen Constantinescu-Ciorbea, Iliescu – Năstase ori Băsescu – Tăriceanu). Regele prin definiţie este născut, format şi educat să ajungă om de stat la maturitate iar contextul constituţional este tocmai unul menit să apere ţara de căderea în regimuri autoritariste. Deseori Regalitatea a fost confundată cu ceea ce se numeşte „clasă politică”, dar în realitate Regele nu este nici al opoziţiei şi nici al puterii, el nu reprezintă nici dreapta şi nici stânga, el este simbolul naţiunii „par excellence”. Invitaţii de a candida la funcţii publice el ori alt membru mai mult ori mai puţin important al Casei Regale nu fac decât să compromită şi să arunce în derizoriu instituţia monarhică, dovadă că în general în Europa monarhii nu votează niciodată şi nu se pronunţă niciodată pe teme cu caracter electoral. Regele trebuie să fie un garant constituţional care să păzească ordinea firească a lucrurilor, care să fie capabil să apeleze în momente de criză la reguli cutumiare şi care în momente de criză să fie capabil să intervină pentru a regla constituţional jocul instituţional-politic, rămânând nepartinic şi imparţial.
România duce lipsă, mai mult ca niciodată, de un personaj care să aibă calitatea de a interveni ca mediator între partide politice, între structuri sociale şi grupuri de tot felul, între instituţii, mediator care să se afirme ca un factor de echilibru şi de coeziune şi nicidecum ca un intrigant mărunt, brigand ori personaj crescut în pseudoetica murdară a mahalelor morale, mahalale care ameninţă să înghită întreaga noastră societate.
Un alt rol fundamental pe care monarhul trebuie să-l aibă este acela de a avea puterea de a interveni în momentele de criză. În 1981 Regele Juan Carlos al Spaniei s-a confruntat cu o tentativă de lovitură de stat, tentativă înăbuşită tocmai datorită cadrului constituţional care îi dădea dreptul să intervină în situaţii de criză. De asemeni, astăzi Belgia se confruntă cu o gravă criză structurală care a transformat-o în ţara cu cel mai lung guvern interimar din lume. În tot acest peisaj omul care a intervenit în vederea menţinerii echilibrului intern este Regele Albert al-II-lea. Chiar se spune că în Belgia ar circula o vorbă conform căreia pe flamanzi şi pe valoni nu-i mai unesc decât 3 lucruri : fotbalul, berea şi Regele. Un alt exemplu de stabilitate şi bunăstare pe fondul unei monarhii sigure şi sănătoase este Norvegia lui Harald al-V-lea. Cred că acest model prezent într-o Spanie care sub Juan Carlos a făcut paşi imenşi atât sub aspectul democratizării structurilor de stat şi al politicii cât şi sub cel al bunăstării, model prezent în forme specifice şi în Belgia şi Norvegia ar trebui să ne servească şi noua ca pildă pentru regăsirea tempo-ului naţional şi a demnităţii de sine într-o Europă în care stăm prea des la colţul clasei şi cu faţa la perete.
România ar avea nevoie într-o viitoare reformă constituţională de un monarh care să întruchipeze simbolul naţiunii şi să îndeplinească pe lângă atribuţiile simbolice şi de ceremonial şi o serie de alte elemente. Printre aceste elemente cred că ar trebui să se numere o serie de lucruri precum sunt:
-dreptul de a oferi decoraţii şi titluri;
-dreptul de a oferi graţieri;
-regula de a media echidistant şi în bază legală formarea guvernului alături de partidele politice, fără a se implica în niciun fel în politica guvernamentală;
-posibilitatea înfiinţării pe ruinele CSAT-ului de tip sovietic a unui Consiliu de Coroană care să decidă prin consens marile hotărâri cu implicaţii geopolitice ale României, gen alianţe cu alte puteri, intervenţii pe diferite teatre de operaţiuni, deciziile de nivel inferior care astăzi se iau în CSAT urmând a fi transferate spre comisiile parlamentare;
-posibilitatea de a interveni pentru aplanarea unor crize majore care pot afecta iremediabil integritate şi suveranitatea naţională (de ex. lovituri de stat ori tentative de secesiune etc. );
- elemente de reprezentare diplomatică în virtutea prevederilor constituţionale şi a tradiţie Casei Regale.
Poate că scurta mea listă ar fi putut continua, dar îmi este limpede că în locul demagogului care ne promite o dată la 4, mai nou 5 ani, că ne va da butelii, ne va creşte salariile, ne va da pensii, va construi case pentru tineri, ne integrează în tot ce se poate, ne pune pe toate axele posibile în matematică şi face din Marea Neagră lac românesc, ca apoi să se trezească la Cotroceni cu o droaie de clientelari dornici de a fi satisfăcuţi şi apoi a se vedea pus cu tunurile pe guvern pentru îndeplinirea promisiunilor populiste din campanie , aş prefera să văd un Rege demn care să ne transmită doar atât: încredere şi linişte !
Casa de România, cu bune şi cu rele, cu realizări şi şanse ratate face parte din istoria noastră şi poate că prezenţa Regelui Mihai după 22 decembrie 1989, acolo unde i-ar fi fost locul, pe tron, ne-ar fi permis să evaluăm în chip coerent rolul său istoric . Nu m-aş mira ca peste timp să realizăm că am fost contemporani cu o mare personalitate europeană a sec. al XX-lea, lucru atât de specific din păcate nouă, care ne recunoaştem valorile abia după ce pleacă dintre noi. Cert este că subiectul abordat nu se limitează la o persoană, la o dinastie ori la o domnie, este vorba de fapt de un sistem de conducere modern şi foarte democratic, monarhia constituţională! Indiferent care este viitorul dinastiei de România, raportarea la acest sistem monarhic este valabil şi nu cred că discuţia despre viabilitatea revenirii României la monarhiei este una în curs de închidere ori chiar demult închisă, aşa cum insinuează persuasiv mulţi dintre „prietenii” regalităţii româneşti.
Sunt monarhist,traditie din familia mea iar pentru mine Regalitate înseamnă demnitate, ordine, stabilitate, respect, spiritul răspunderii şi ierarhia valorilor!
Şi pentru că ziua de 10 Mai a trecut de curând nu pot concluziona decât astfel: Trăiască Regele!
