Cu un an înaintea alegerilor europarlamentare, Comisia Barroso nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să lanseze în negocierea unui acord de liber schimb între UE şi SUA, care ar urma să creeze cel mai mare spaţiu comercial din lume, dar care ar urma să îngroape ideea unei Europe federale, susţinută atât de mult de aceeaşi Comisie, alături de ceea ce a mai rămas din modelul social de pe bătrânul continent.
Contrar aparențelor, nu Statele Unite susţin ideea unui asemenea acord, Washingtonul fiind în mod tradiţional apropiat de practicile protecţioniste şi de impunerea propriilor regului comerciale acolo unde companiile lor se instalează. Marii adepţi ai liberului schimb din Europa-Marea Britanie şi Germania-sunt statele care susţin ideea acestui acord. Dar, mai mult decât oricine, el este sprijinit de companiile multinaţionale.
Începute încă din timpul întâlnirilor dintre Angela Merkel, Jose Manuel Barroso şi fostul preşedinte George W. Bush, discuţiile pe margfinea acestui subiect se poartă mereu cu uşile închise şi primesc impulsuri în urma întâlnirilor anglo-americane. În mod oficial, niciun stat UE nu se opune acestui spaţiu al liberului schimb transatlantic, din teama de a nu numi drept ’’inamic’’ Statele Unite, din cauza dependenței pe plan securitar şi a posibilelor repercusiuni comerciale. Cu alte cuvinte, scrie Liberation, Comisia condusă de Jose Manuel Barroso ştia foarte bine că nimeni nu se va opune unei asemenea iniţiative.
Ce pierde Europa?
În mod aproape inevitabil, negocierea unui asemenea acord implică renunţarea de către UE la o multitudine de norme financiare, sanitare, de protecţia mediului, culturale. Şi, în cele din urmă la tradiţia dreptului de sorginte napoleoniană. Iată cum făcea The Economist diferenţa între sistemul american şi cel european. ’’Modelul american se rezumă la o analiză cost-beneficii, cu legislatorii cântărind efectele noilor legi asupra creşterii şi a creării locurilor de muncă. Companiile se bucură de prezumţia de nevinovăţie pentru produsele lor: dacă se dovedeşte contrariul, ele vor fi penalizate de piaţă. Modelul european este unul mult mai precaut, care se supune normelor sanitare şi de protecţie a mediului. Astfel au apărut disputele transatlantice legate de organismele modificate genetic, de schimbările climatice. Eurocrații sugerează că diferenţa filozofică reflectă tradiţia constituţionalistă americană, în care orice este permis dacă nu este interzis, şi tradiţia napoleoniană de a codifica tot ceea ce statul permite, restul fiind interzis.’’
’’Europa este un creator de norme foarte puternice, mai puternice decât cele ale americanilor. Dacă facem un compromis, atunci cel care susţine normele mai ambiţioase va avea de pierdut’’, spune o sursă de la Elysee, citată de Liberation.
Cum se traduce diferenţa de filozofie în practică? Statele Unite doresc să-şi impune norme fitosanitare şi sanitare mai laxe, pentru a-şi extinde piaţa în UE, cu jumătate de miliard de consumatori. Doresc pătrunderea aici a organismelor modificate genetic, a cărnii de vită şi de pui produsă după alte norme decât cele europene. Iar UE a permis deja pătrunderea cărnii de porc tratată cu acid lactic, interzisă până în lună martie 2013. Senatorul democrat american Max Baucus susţine că ’’produsele fermierilor americani sunt cele mai bune din lume’’, iar responsabilul american pentru comerţ Demetrios Marantis susţine că normele sanitare ale UE ’’nu sunt ştiinţifice’’, în timp ce cele americane respectă ’’standardele ştiinţifice internaţionale.’’
Comisia Barroso pare să dea dreptate Washingtonului. Un oficial al Comsiei spune ’’ne putem întrebă dacă amânarea cu 3 ani a autorizării importurilor de organisme modificate genetic nu este prea mare...’’, scrie Liberation.
Trecând acum la un alt nivel, un acord de liber schimb cu Statele Unite ar presupune un rol mult mai mare pentru organisme precum Consiliul Economic Transatlantic, în cadrul căruia s-ar decide după norme pe lângă care Consiliul European ar părea o instituţie extrem de democratică. Liberul schimb poate duce la extinderea influenței marilor companii multinaţionale asupra statelor europene, cu posibilitatea modificării şi mai drastice a normelor pieţei muncii, finanţelor publice, salariilor şi asigurărilor sociale. Desigur aceast nu presupune în mod necesar scăderea salariilor şi nici limitarea locurilor de munca, ba dimpotrivă. Numai că...
Este suficient să ne gândim la nivelul mult mai redus al salariilor din SUA, la beneficiile sociale net inferioare celor european şi chiar la numărul de zile lucrătoare, la care făcea referire, laudativ la adresa SUA, preşedintele Traian Băsescu când vorbea despre ’’strungul american’’ şi ’’strungul european’’. Statele Unite au tins acum cea mai mică rată de sindicalizare din ultimii 70 de ani, adică circa 11% în rândul forţei de muncă, în timp de în Europa este mult mai sindicalizată. Ale cui standarde se vor impune, se întreabă Financial Times? Această pentru a nu mai vorbi despre nivelul de salarizare din Canada sau mai ales din Mexic, împreună cu care SUA fac parte din NAFTA. Perspectiva unei reduceri la cel mai mic numitor comun al nivelului salarizării şi protecţiei sociale ar părea tot mai pregnantă sub imperiul unui acord de liber schimb.
Nu în ultimul rând, o piaţă transatlantică va impune şi modificarea normelor securitare, de la apărarea dreptului de proprietate intelectuală şi mai ales până la supravegherea populaţiei, în numele lupte antiteroriste. Celebrul ACTA a stârnit în UE polemici pe care mult mai asprul Patriot Act, prelungit în permanență începând din 2001, nu le-a suscitat nici pe departe în SUA.
Piedici în calea liberului schimb
Dincolo de presupusul lobby al marilor companii pentru realizarea unei asemeea zone de liber schimb, însăşi comportamentul lor pe piaţă produce mari piedici în calea realizării spaţiului economic transatlantic. Franţa, Belgia, Portugalia, Slovenia, Austria, Grecia, Italia, Spania, Slovacia şi Estonia a luat decizia de a întroduce o taxă pe tranzacţii financiare, taxă căreia nu i se pot sustrage entităţile aflate sub jurisdicţia guvernelor acestor state, indiferent unde încheie o tranzacţie. O bancă europeană ar plăti în Europa taxele pentru o tranzacţie încheiată la New York, iar americanii nu ar accepta asta, cu certitudine, scrie Financial Times.
Şi, nu în ultimul rând, beneficiile strict comerciale pe care le-ar presupune acordul de liber schimb UE-SUA nu ar fi atât de mari, întrucât taxele pentru comerţul transatlantic sunt foarte mici chiar în acest moment, undeva la 5-7%.
Totul se va pune pe masă
Marea Britanie doreşte însă că toate aspectele ce ţin de un asemenea acord să fie negociate. ’’Totul trebuie să fie pus pe masă, şi condiţiile dificile, fără excepţii’’, a spus premierul David Cameron într-o declaraţie la Casa Albă. ’’Există o foarte mare şansă că procesul să fie lansat numai bine pentru summitul G8 (de pe 17-18 iunie, în Irlanda de Nord). Următoarele cinci săptămâni sunt deci cruciale’’, a spus Cameron.
Un joc geopolitic şi geoeconomic
Nu doar beneficiile economice de moment sunt cele urmărite de UE, şi mai ales de SUA. Apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului a obişnuit SUA cu ideea că nu-şi mai pot impune regulile comerciale pretutideni, iar actuala criză economică a agravat şi mai mult situaţia. Oprirea ascensiunii Chinei este însă imperativul momentului. Un parteneriat comercial transatlantic, după cum spune Bruce Stokes, de la German Marshall Fund, citat de Liberation, ’’ar urma să asigure versiunea capitalismului occidental va rămâne norma mondială, şi nu capitalismul de stat din China.’’
Ceea ce administraţia Obama negociază acum cu UE face parte din acelaşi joc strategic că şi lansarea, în 2010, de către SUA, a parteneriatului Trans-Pacific. Acesta din urmă este semnat de state apropiate de SUA sau aflate în alianțe militare cu SUA: Brunei, Australia, Singapore, Nouă Zeelandă. SUA negociază încă intrarea lor în acest acord, însă cel mai relevant este cazul Japoniei. Marea economie asiatică este singura comparabilă cu UE în această ecuaţie şi a negociat acordul în cel mai mare secret şi cu implicaţii negative majore asupra unor sectoare ale economiei. Guvernul de la Tokyo se apropie însă de semnarea acordului, doar pentru a contrabalansa influenţa economică a Chinei.
Experienţa UE în materie de liber schimb este foarte limitată pentru a putea estima impactul unui acord cu SUA. UE nu are acorduri de liber schimb intrate în vigoare decât cu Peru, Mexic, Africa de Sud, Chile şi Coreea de Sud. În rest, există asemenea acorduri incluse în Acordurile de Asociere cu statele europene încă nemambre şi cu statele mediteraneene şi cele din regiumea Caraibe-Pacific.
Cât despre un acord de liber-schimb cu China, șefa diplomatiei UE, britanica Catherine Ashton, a declarat recent că aceasta este ''nepregatită'' și că acordul nu poate fi luat in calcul decât pe termen mediu și lung. Rațiuni punctuale, precum problemele comerciale legate de panourile fotovoltaice din China, sunt expuse ca și cum ar fi motivele fundamentale care împiedică un acord. Iar când asemenea rațiuni nu vor mai fi suficiente, respectarea drepturilor omului, folosirea copiilor ca mână de lucru, nerespectarea normeor de mediu si subvențiile statului chinez pentru companii vor amâna sine die și în mod legitim un asemenea acord. Poate însă nu și exporturile europene de arme, supuse încă unui embargou, după evenimentele din piața Tiananmen.
Cine şi cum se opune acordului UE-SUA
După cum am arătat, niciun stat membru UE nu îndrăzneşte să sugereze că un parteneriat cu SUA ar fi nefavorabil. Preşedintele Barack Obama plusează şi declară că ’’Cred că europenii au mai mare nevoie de sacest acord că niciodată. Ceea ce a schimbat situaţia, cred, este recunoaşterea în toată Europa a faptului că ei nu au găsit încă o soluţie pentru creşterea economică’’ (declaraţie din 12 martie). Mai mult, SUA, Germania şi Franţa doresc să grăbească începerea unor negocieri cât timp Comisia Barroso, atât de favorabilă proiectului, se afla încă în funcţie şi cât timp Angela Merkel este cancelar al Germaniei.
Opoziţia, dacă i se poate spune aşa, vine într-un alt tip de registru: cel al excepţiei culturale, mai exact al exluderii din negocierea liberului schimb a domeniului audiovizual. Iniţiativa, ca şi în anii ’50-’60, când era invadată de producţiile hollywood-iene, aparţine Franței. Iar ministrului francez al Culturii i s-au alăturat la semnarea unei scrisori în acest sens şi omologii din Germania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Spania, Ungaria, Italia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia. Atât, aceasta este marea obiecţie oficială a Europei.
Comisia care o reprezintă susţine însă altceva. ’’Dacă începem să excludem cutare sau cutare domeniu, americanii vor face la fel. Dacă jucăm defensiv, nu vom câştiga. Nu putem conduce o maşină de Formula 1 amputându-se braţele’’, spune un responsabil al Comisiei, citat de Liberation.
Sursele de la Elysee a cotidianului francez par iritate de poziţia Bruxelles-ului.’’Americanii nu vor acceptă niciodată să-şi deschidă serviciile financiare şi transportul maritim şi nu pot să-şi asume responsabilitatea pentru ce vor face statele federale, singurele care au competențe în domeniul pieţelor publice, al agenţiilor lor independente sau al serviciilor. Pe când la noi, dacă ne deschidem, aceasta se va aplica efectiv în toate statele membre, iar Comisia va veghea să se întâmple întocmai...’’
’’Comisia este de o naivitate rară dacă crede că americanii sunt gata să negocieze tot’’, mai spune oficialul preşedinţiei franceze.
Ce-l mâna pe Barroso în luptă?
Comisia Barroso este cea care a iniţiat şi a impulsionat negocierea unui acord de liber schimb cu SUA. ’’Din motive şi dim ambiţie personală, el oferă garanţii Statelor Unite. Indiferent că acordul va vedea sau nu lumina zilei, important este că el a demonstrat că este un aliat fidel pe care ei pot conta, el, cel care a organizat summit-ul din Azore, în 2003, când preşedintele Bush a declarat război Irakului, şi el, cel care poate spera la o recompensă pe măsură.’, spune un diplomat european, citat de Liberation.
Iar cotidianul francez merge mai departe. ’’Ce şi-ar putea dori Barrsos. La Lisabona se spune că vizează funcţia de secretar general ONU sau NATO. Şi-a pus în acţiune şi un dispozitiv diplomatic în SUA pentru a-i asigura postul: şeful său de cabinet, Jose Vale de Almeida, a fost numit ambasador al UE la Washington şi guvernul portughez, de aceeaşi culoare că şi Barroso, a trimis doi dintre apropiaţii săi în SUA. Este vorba despre Nuno Brito, ambasador al Portugaliei la Washington, şi Alvaro Mendonca e Moura, la ONU.’’
Aşadar, zvonistica în jurul numelui viitorului secretar general NATO se amplifică şi se pare că ’’aspiranții’’Traian Băsescu sau Mircea Geoană au un concurent important. Poate că România îşi calibrează pretenţiile şi începe să aspire la o funcţie de secretar general adjunct, la care o poate îndreptăţi participarea la misiuunile NATO, loialitatea faţă de SUA, avioanele F-16 cumpărate din Portugalia domnului Barroso şi, până atunci, lansarea explorării unor zăcăminte gaze de şist sau a unui proiect Roşia Montană.
Cât despre viitorul secretar general ONU, ne putem întreba dacă nu era mai bine că Jose Manuel Durao Barroso, specialist în proasta gestionare a dosarelor politice, să fi primit această funcţie în urmă cu nouă ani.
vineri, 17 mai 2013
CE AR DA BARROSO PENTRU A AJUNGE IN FRUNTEA OTAN SAU ONU!
Cu un an înaintea alegerilor europarlamentare, Comisia Barroso nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să lanseze în negocierea unui acord de liber schimb între UE şi SUA, care ar urma să creeze cel mai mare spaţiu comercial din lume, dar care ar urma să îngroape ideea unei Europe federale, susţinută atât de mult de aceeaşi Comisie, alături de ceea ce a mai rămas din modelul social de pe bătrânul continent.
Contrar aparențelor, nu Statele Unite susţin ideea unui asemenea acord, Washingtonul fiind în mod tradiţional apropiat de practicile protecţioniste şi de impunerea propriilor regului comerciale acolo unde companiile lor se instalează. Marii adepţi ai liberului schimb din Europa-Marea Britanie şi Germania-sunt statele care susţin ideea acestui acord. Dar, mai mult decât oricine, el este sprijinit de companiile multinaţionale.
Începute încă din timpul întâlnirilor dintre Angela Merkel, Jose Manuel Barroso şi fostul preşedinte George W. Bush, discuţiile pe margfinea acestui subiect se poartă mereu cu uşile închise şi primesc impulsuri în urma întâlnirilor anglo-americane. În mod oficial, niciun stat UE nu se opune acestui spaţiu al liberului schimb transatlantic, din teama de a nu numi drept ’’inamic’’ Statele Unite, din cauza dependenței pe plan securitar şi a posibilelor repercusiuni comerciale. Cu alte cuvinte, scrie Liberation, Comisia condusă de Jose Manuel Barroso ştia foarte bine că nimeni nu se va opune unei asemenea iniţiative.
Ce pierde Europa?
În mod aproape inevitabil, negocierea unui asemenea acord implică renunţarea de către UE la o multitudine de norme financiare, sanitare, de protecţia mediului, culturale. Şi, în cele din urmă la tradiţia dreptului de sorginte napoleoniană. Iată cum făcea The Economist diferenţa între sistemul american şi cel european. ’’Modelul american se rezumă la o analiză cost-beneficii, cu legislatorii cântărind efectele noilor legi asupra creşterii şi a creării locurilor de muncă. Companiile se bucură de prezumţia de nevinovăţie pentru produsele lor: dacă se dovedeşte contrariul, ele vor fi penalizate de piaţă. Modelul european este unul mult mai precaut, care se supune normelor sanitare şi de protecţie a mediului. Astfel au apărut disputele transatlantice legate de organismele modificate genetic, de schimbările climatice. Eurocrații sugerează că diferenţa filozofică reflectă tradiţia constituţionalistă americană, în care orice este permis dacă nu este interzis, şi tradiţia napoleoniană de a codifica tot ceea ce statul permite, restul fiind interzis.’’
’’Europa este un creator de norme foarte puternice, mai puternice decât cele ale americanilor. Dacă facem un compromis, atunci cel care susţine normele mai ambiţioase va avea de pierdut’’, spune o sursă de la Elysee, citată de Liberation.
Cum se traduce diferenţa de filozofie în practică? Statele Unite doresc să-şi impune norme fitosanitare şi sanitare mai laxe, pentru a-şi extinde piaţa în UE, cu jumătate de miliard de consumatori. Doresc pătrunderea aici a organismelor modificate genetic, a cărnii de vită şi de pui produsă după alte norme decât cele europene. Iar UE a permis deja pătrunderea cărnii de porc tratată cu acid lactic, interzisă până în lună martie 2013. Senatorul democrat american Max Baucus susţine că ’’produsele fermierilor americani sunt cele mai bune din lume’’, iar responsabilul american pentru comerţ Demetrios Marantis susţine că normele sanitare ale UE ’’nu sunt ştiinţifice’’, în timp ce cele americane respectă ’’standardele ştiinţifice internaţionale.’’
Comisia Barroso pare să dea dreptate Washingtonului. Un oficial al Comsiei spune ’’ne putem întrebă dacă amânarea cu 3 ani a autorizării importurilor de organisme modificate genetic nu este prea mare...’’, scrie Liberation.
Trecând acum la un alt nivel, un acord de liber schimb cu Statele Unite ar presupune un rol mult mai mare pentru organisme precum Consiliul Economic Transatlantic, în cadrul căruia s-ar decide după norme pe lângă care Consiliul European ar părea o instituţie extrem de democratică. Liberul schimb poate duce la extinderea influenței marilor companii multinaţionale asupra statelor europene, cu posibilitatea modificării şi mai drastice a normelor pieţei muncii, finanţelor publice, salariilor şi asigurărilor sociale. Desigur aceast nu presupune în mod necesar scăderea salariilor şi nici limitarea locurilor de munca, ba dimpotrivă. Numai că...
Este suficient să ne gândim la nivelul mult mai redus al salariilor din SUA, la beneficiile sociale net inferioare celor european şi chiar la numărul de zile lucrătoare, la care făcea referire, laudativ la adresa SUA, preşedintele Traian Băsescu când vorbea despre ’’strungul american’’ şi ’’strungul european’’. Statele Unite au tins acum cea mai mică rată de sindicalizare din ultimii 70 de ani, adică circa 11% în rândul forţei de muncă, în timp de în Europa este mult mai sindicalizată. Ale cui standarde se vor impune, se întreabă Financial Times? Această pentru a nu mai vorbi despre nivelul de salarizare din Canada sau mai ales din Mexic, împreună cu care SUA fac parte din NAFTA. Perspectiva unei reduceri la cel mai mic numitor comun al nivelului salarizării şi protecţiei sociale ar părea tot mai pregnantă sub imperiul unui acord de liber schimb.
Nu în ultimul rând, o piaţă transatlantică va impune şi modificarea normelor securitare, de la apărarea dreptului de proprietate intelectuală şi mai ales până la supravegherea populaţiei, în numele lupte antiteroriste. Celebrul ACTA a stârnit în UE polemici pe care mult mai asprul Patriot Act, prelungit în permanență începând din 2001, nu le-a suscitat nici pe departe în SUA.
Piedici în calea liberului schimb
Dincolo de presupusul lobby al marilor companii pentru realizarea unei asemeea zone de liber schimb, însăşi comportamentul lor pe piaţă produce mari piedici în calea realizării spaţiului economic transatlantic. Franţa, Belgia, Portugalia, Slovenia, Austria, Grecia, Italia, Spania, Slovacia şi Estonia a luat decizia de a întroduce o taxă pe tranzacţii financiare, taxă căreia nu i se pot sustrage entităţile aflate sub jurisdicţia guvernelor acestor state, indiferent unde încheie o tranzacţie. O bancă europeană ar plăti în Europa taxele pentru o tranzacţie încheiată la New York, iar americanii nu ar accepta asta, cu certitudine, scrie Financial Times.
Şi, nu în ultimul rând, beneficiile strict comerciale pe care le-ar presupune acordul de liber schimb UE-SUA nu ar fi atât de mari, întrucât taxele pentru comerţul transatlantic sunt foarte mici chiar în acest moment, undeva la 5-7%.
Totul se va pune pe masă
Marea Britanie doreşte însă că toate aspectele ce ţin de un asemenea acord să fie negociate. ’’Totul trebuie să fie pus pe masă, şi condiţiile dificile, fără excepţii’’, a spus premierul David Cameron într-o declaraţie la Casa Albă. ’’Există o foarte mare şansă că procesul să fie lansat numai bine pentru summitul G8 (de pe 17-18 iunie, în Irlanda de Nord). Următoarele cinci săptămâni sunt deci cruciale’’, a spus Cameron.
Un joc geopolitic şi geoeconomic
Nu doar beneficiile economice de moment sunt cele urmărite de UE, şi mai ales de SUA. Apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului a obişnuit SUA cu ideea că nu-şi mai pot impune regulile comerciale pretutideni, iar actuala criză economică a agravat şi mai mult situaţia. Oprirea ascensiunii Chinei este însă imperativul momentului. Un parteneriat comercial transatlantic, după cum spune Bruce Stokes, de la German Marshall Fund, citat de Liberation, ’’ar urma să asigure versiunea capitalismului occidental va rămâne norma mondială, şi nu capitalismul de stat din China.’’
Ceea ce administraţia Obama negociază acum cu UE face parte din acelaşi joc strategic că şi lansarea, în 2010, de către SUA, a parteneriatului Trans-Pacific. Acesta din urmă este semnat de state apropiate de SUA sau aflate în alianțe militare cu SUA: Brunei, Australia, Singapore, Nouă Zeelandă. SUA negociază încă intrarea lor în acest acord, însă cel mai relevant este cazul Japoniei. Marea economie asiatică este singura comparabilă cu UE în această ecuaţie şi a negociat acordul în cel mai mare secret şi cu implicaţii negative majore asupra unor sectoare ale economiei. Guvernul de la Tokyo se apropie însă de semnarea acordului, doar pentru a contrabalansa influenţa economică a Chinei.
Experienţa UE în materie de liber schimb este foarte limitată pentru a putea estima impactul unui acord cu SUA. UE nu are acorduri de liber schimb intrate în vigoare decât cu Peru, Mexic, Africa de Sud, Chile şi Coreea de Sud. În rest, există asemenea acorduri incluse în Acordurile de Asociere cu statele europene încă nemambre şi cu statele mediteraneene şi cele din regiumea Caraibe-Pacific.
Cât despre un acord de liber-schimb cu China, șefa diplomatiei UE, britanica Catherine Ashton, a declarat recent că aceasta este ''nepregatită'' și că acordul nu poate fi luat in calcul decât pe termen mediu și lung. Rațiuni punctuale, precum problemele comerciale legate de panourile fotovoltaice din China, sunt expuse ca și cum ar fi motivele fundamentale care împiedică un acord. Iar când asemenea rațiuni nu vor mai fi suficiente, respectarea drepturilor omului, folosirea copiilor ca mână de lucru, nerespectarea normeor de mediu si subvențiile statului chinez pentru companii vor amâna sine die și în mod legitim un asemenea acord. Poate însă nu și exporturile europene de arme, supuse încă unui embargou, după evenimentele din piața Tiananmen.
Cine şi cum se opune acordului UE-SUA
După cum am arătat, niciun stat membru UE nu îndrăzneşte să sugereze că un parteneriat cu SUA ar fi nefavorabil. Preşedintele Barack Obama plusează şi declară că ’’Cred că europenii au mai mare nevoie de sacest acord că niciodată. Ceea ce a schimbat situaţia, cred, este recunoaşterea în toată Europa a faptului că ei nu au găsit încă o soluţie pentru creşterea economică’’ (declaraţie din 12 martie). Mai mult, SUA, Germania şi Franţa doresc să grăbească începerea unor negocieri cât timp Comisia Barroso, atât de favorabilă proiectului, se afla încă în funcţie şi cât timp Angela Merkel este cancelar al Germaniei.
Opoziţia, dacă i se poate spune aşa, vine într-un alt tip de registru: cel al excepţiei culturale, mai exact al exluderii din negocierea liberului schimb a domeniului audiovizual. Iniţiativa, ca şi în anii ’50-’60, când era invadată de producţiile hollywood-iene, aparţine Franței. Iar ministrului francez al Culturii i s-au alăturat la semnarea unei scrisori în acest sens şi omologii din Germania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Spania, Ungaria, Italia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia. Atât, aceasta este marea obiecţie oficială a Europei.
Comisia care o reprezintă susţine însă altceva. ’’Dacă începem să excludem cutare sau cutare domeniu, americanii vor face la fel. Dacă jucăm defensiv, nu vom câştiga. Nu putem conduce o maşină de Formula 1 amputându-se braţele’’, spune un responsabil al Comisiei, citat de Liberation.
Sursele de la Elysee a cotidianului francez par iritate de poziţia Bruxelles-ului.’’Americanii nu vor acceptă niciodată să-şi deschidă serviciile financiare şi transportul maritim şi nu pot să-şi asume responsabilitatea pentru ce vor face statele federale, singurele care au competențe în domeniul pieţelor publice, al agenţiilor lor independente sau al serviciilor. Pe când la noi, dacă ne deschidem, aceasta se va aplica efectiv în toate statele membre, iar Comisia va veghea să se întâmple întocmai...’’
’’Comisia este de o naivitate rară dacă crede că americanii sunt gata să negocieze tot’’, mai spune oficialul preşedinţiei franceze.
Ce-l mâna pe Barroso în luptă?
Comisia Barroso este cea care a iniţiat şi a impulsionat negocierea unui acord de liber schimb cu SUA. ’’Din motive şi dim ambiţie personală, el oferă garanţii Statelor Unite. Indiferent că acordul va vedea sau nu lumina zilei, important este că el a demonstrat că este un aliat fidel pe care ei pot conta, el, cel care a organizat summit-ul din Azore, în 2003, când preşedintele Bush a declarat război Irakului, şi el, cel care poate spera la o recompensă pe măsură.’, spune un diplomat european, citat de Liberation.
Iar cotidianul francez merge mai departe. ’’Ce şi-ar putea dori Barrsos. La Lisabona se spune că vizează funcţia de secretar general ONU sau NATO. Şi-a pus în acţiune şi un dispozitiv diplomatic în SUA pentru a-i asigura postul: şeful său de cabinet, Jose Vale de Almeida, a fost numit ambasador al UE la Washington şi guvernul portughez, de aceeaşi culoare că şi Barroso, a trimis doi dintre apropiaţii săi în SUA. Este vorba despre Nuno Brito, ambasador al Portugaliei la Washington, şi Alvaro Mendonca e Moura, la ONU.’’
Aşadar, zvonistica în jurul numelui viitorului secretar general NATO se amplifică şi se pare că ’’aspiranții’’Traian Băsescu sau Mircea Geoană au un concurent important. Poate că România îşi calibrează pretenţiile şi începe să aspire la o funcţie de secretar general adjunct, la care o poate îndreptăţi participarea la misiuunile NATO, loialitatea faţă de SUA, avioanele F-16 cumpărate din Portugalia domnului Barroso şi, până atunci, lansarea explorării unor zăcăminte gaze de şist sau a unui proiect Roşia Montană.
Cât despre viitorul secretar general ONU, ne putem întreba dacă nu era mai bine că Jose Manuel Durao Barroso, specialist în proasta gestionare a dosarelor politice, să fi primit această funcţie în urmă cu nouă ani.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu