Intrat în cel de al zecelea sau an consecutiv de mandat, premierul Erdogan pare îmbătat de putere şi mult prea sigur pe el. Fost primar al Istanbulului şi apoi premier, Erdogan îi socoteşte pe protestatari ’’bande de jefuitori’’ şi spune foarte sigur pe el că poate scoate în stradă un milion de susţinători pentru fiecare sută de mii de protestatari împotriva guvernului sau. Se poate să aibă dreptate, dar nu pare să guste nici faptul că publicaţiile şi televiziunile cărora le-a închis gura în ultimii ani (zeci de jurnalişti se afla în închisoare, iar Turcia se află la coada topului libertăţii presei World Press Freedom) au început să vorbească.
’’Care e mesajul. Vreau să-l aud de la voi. Cum ar trebui să fie tonul mai moale. Îmi puteţi spune voi?’’, le-a replicat Erdogan jurnaliştilor strânşi luni pentru a-l întreba pe premier dacă a înţeles mesajul protestatarilor. Ziare importante precum Hurriyet, publicaţii mai mici, dar apropiate regimului, sau unele islamiste, precum Zaman, au început să critice acţiunea în forţă a guvernului şi aroganța premierului. Un premier în mandatul căruia s-a produs o adevărată psihoză a interceptărilor convorbirilor magistraţilor, jurnaliştilor şi politicienilor din opoziţie.
Pe de altă parte, preşedintele Abdullah Gul, fostul ministru de Externe al lui Erdogan, este mult mai calm. ’’Când vorbim de democraţie, voinţa poporului este deasupra tuturor. Şi democraţia nu înseamnă doar alegeri. Pot fi şi alte căi de exprimare a obiecţiilor, în afară de alegeri’’, a spus Gul.
În Turcia, sute de mii de oameni au ieşit în stradă din cauza posibilei sacrificări a unui parc din Istanbul. În Bulgaria, cu câteva luni mai devreme, oamenii au ieşit în stradă din cauza facturilor mari la energie. Iar în ianuarie 2012, în România oamenii au ieşit în stradă pentru apărarea unui serviciu medical de urgenţă. În spatele protestelor stau însă acţiunile insidioase de islamizare ale partidului lui Erdogan, AKP, capitalismul cu faţă islamică promovat excesiv de Erdogan, zecile de procese şi zecile de generali arestaţi sub acuzaţia de complot pentru lovitură de stat, ziariştii dinspatele gratiilor şi măsuri precum interzicerea vânzării alcoolului după oră 22.
Ca şi la Bucuresti însă, pentru politicienii turci miza este viitoarea organizare a statului, Constituţia. Iar când premierul Erdogan a văzut cum protestele ajung de la unele ecologiste să devină puternic politizate de participarea împreună a simpatizanţilor Partidului Popular (cea mai importantă forţă a opoziţiei) şi a Partidului Pace şi Democraţie (pro-kurd), el şi-a văzut scăzând şansele de a modifica Constituţia în sensul dorit. Este vorba de transformarea ţării dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidenţială, în care Erdogan să preia mandatul actualului preşedinte, care se va încheia în 2014. Dezbateri se poartă şi în jurul unui potenţial model federalist, susţinut de PKK. În căutarea voturilor kurde, Erdogan însuşi a făcut vorbire despre existenţă unui Kurdistan în cadrul Imperiului Otoman.
Nu alegerile parlamentare sunt miza premierului Erdogan şi nici supravieţuirea guvernului. În cei zece ani de guvernare, el a reuşit să aducă venitul pe cap de locuitor de la 3000 de dolari, la 10.000 de dolari, să facă din Turcia a 18-a economie mondială, să o transforme în element indispensabil pentru orice ecuaţie energetică între Europa, Rusia şi Bazinul Mării Caspice. Presa germană vorbea după realegerea sa în 2011 că Erdogan a transformat marile oraşe turceşti în centre financiar-industriale cu o dinamică care nu poate fi întâlnită nici în Germania şi că unii dintre urmaşii imigranţilor turci în Germania aleg să se întoarcă în ţară părinţilor, unde pot avea parte de o viaţa mai bună. Cu asemenea realizări şi cu susţinerea în zonele profunde ale Anatoliei de care se bucura partidul sau islamist, Erdogan poate fi încă sigur pe victoria la alegerile din 2015 sau pe cea de la localele din 2014. Pe planul politicii interne, totul se învârte în jurul redactării unei noi constituţii, care trenează de aproape doi ani, şi al referendumului constituţional care i-ar permite rămânerea în fruntea Turciei. Proestele actuiale, în cazul în care se prelungesc şi degenerează îi pot îndepărtă pe kurzi de Erdogan, în ciuda unui acord pentru retragerea militanţilor cu care guvernul a ajuns cu liderul Abdullah Ocalan, aflat în detenţie. Or kurzii, 18% din populaţie, înseamnă voturi.
Pe plan extern, protestele din Turcia pot complică mult strategia SUA în regiune. Nu este nicidecum vorba despre o primăvară precum cea din ţările arabe, atât timp cât vorbim despre o economie în ascensiune, de a două armată din NATO şi de ţara care, potrivit celor mai multor voci, îl va da pe viitorul secretar general al Alianţei. Iar la Ankara sosesc nu personaje de rang secund din ierarhia diplomaţiei americane, ci secretarul de Stat John Kerry, aşa cum s-a întâmplat în cursul lunii trecute.
Totuşi, într-o relaţie abia reluată cu Israelul, după ce premierul Netanyahu şi-a cerut oficial scuze pentru moartea a nouă cetăţeni turci din convoiul umanitar spre Gaza, în urmă cu doi ani, şi cu circa un milion de refugiaţi sirieni pe teritoriul său, într-o vecinătate tot mai volatilă şi suportând atacuri cu obuze din Siria, ultimul lucru de care are nevoie Turcia sunt tulburările interne. Premierul irakian Nouri al-Maliki s-a arătat îngrijorat de protestele din Turcia, după cum este îngrijorat şi de militanţii kurzi care pătrund în Kurdistanul irakian că urmare a retragerii din Turcia, convenită cu Erdogan.
marți, 4 iunie 2013
ERDOGAN DEPARTE DE A DEVENI SULEYMAN MAGNIFICUL!
Intrat în cel de al zecelea sau an consecutiv de mandat, premierul Erdogan pare îmbătat de putere şi mult prea sigur pe el. Fost primar al Istanbulului şi apoi premier, Erdogan îi socoteşte pe protestatari ’’bande de jefuitori’’ şi spune foarte sigur pe el că poate scoate în stradă un milion de susţinători pentru fiecare sută de mii de protestatari împotriva guvernului sau. Se poate să aibă dreptate, dar nu pare să guste nici faptul că publicaţiile şi televiziunile cărora le-a închis gura în ultimii ani (zeci de jurnalişti se afla în închisoare, iar Turcia se află la coada topului libertăţii presei World Press Freedom) au început să vorbească.
’’Care e mesajul. Vreau să-l aud de la voi. Cum ar trebui să fie tonul mai moale. Îmi puteţi spune voi?’’, le-a replicat Erdogan jurnaliştilor strânşi luni pentru a-l întreba pe premier dacă a înţeles mesajul protestatarilor. Ziare importante precum Hurriyet, publicaţii mai mici, dar apropiate regimului, sau unele islamiste, precum Zaman, au început să critice acţiunea în forţă a guvernului şi aroganța premierului. Un premier în mandatul căruia s-a produs o adevărată psihoză a interceptărilor convorbirilor magistraţilor, jurnaliştilor şi politicienilor din opoziţie.
Pe de altă parte, preşedintele Abdullah Gul, fostul ministru de Externe al lui Erdogan, este mult mai calm. ’’Când vorbim de democraţie, voinţa poporului este deasupra tuturor. Şi democraţia nu înseamnă doar alegeri. Pot fi şi alte căi de exprimare a obiecţiilor, în afară de alegeri’’, a spus Gul.
În Turcia, sute de mii de oameni au ieşit în stradă din cauza posibilei sacrificări a unui parc din Istanbul. În Bulgaria, cu câteva luni mai devreme, oamenii au ieşit în stradă din cauza facturilor mari la energie. Iar în ianuarie 2012, în România oamenii au ieşit în stradă pentru apărarea unui serviciu medical de urgenţă. În spatele protestelor stau însă acţiunile insidioase de islamizare ale partidului lui Erdogan, AKP, capitalismul cu faţă islamică promovat excesiv de Erdogan, zecile de procese şi zecile de generali arestaţi sub acuzaţia de complot pentru lovitură de stat, ziariştii dinspatele gratiilor şi măsuri precum interzicerea vânzării alcoolului după oră 22.
Ca şi la Bucuresti însă, pentru politicienii turci miza este viitoarea organizare a statului, Constituţia. Iar când premierul Erdogan a văzut cum protestele ajung de la unele ecologiste să devină puternic politizate de participarea împreună a simpatizanţilor Partidului Popular (cea mai importantă forţă a opoziţiei) şi a Partidului Pace şi Democraţie (pro-kurd), el şi-a văzut scăzând şansele de a modifica Constituţia în sensul dorit. Este vorba de transformarea ţării dintr-o republică parlamentară într-o republică prezidenţială, în care Erdogan să preia mandatul actualului preşedinte, care se va încheia în 2014. Dezbateri se poartă şi în jurul unui potenţial model federalist, susţinut de PKK. În căutarea voturilor kurde, Erdogan însuşi a făcut vorbire despre existenţă unui Kurdistan în cadrul Imperiului Otoman.
Nu alegerile parlamentare sunt miza premierului Erdogan şi nici supravieţuirea guvernului. În cei zece ani de guvernare, el a reuşit să aducă venitul pe cap de locuitor de la 3000 de dolari, la 10.000 de dolari, să facă din Turcia a 18-a economie mondială, să o transforme în element indispensabil pentru orice ecuaţie energetică între Europa, Rusia şi Bazinul Mării Caspice. Presa germană vorbea după realegerea sa în 2011 că Erdogan a transformat marile oraşe turceşti în centre financiar-industriale cu o dinamică care nu poate fi întâlnită nici în Germania şi că unii dintre urmaşii imigranţilor turci în Germania aleg să se întoarcă în ţară părinţilor, unde pot avea parte de o viaţa mai bună. Cu asemenea realizări şi cu susţinerea în zonele profunde ale Anatoliei de care se bucura partidul sau islamist, Erdogan poate fi încă sigur pe victoria la alegerile din 2015 sau pe cea de la localele din 2014. Pe planul politicii interne, totul se învârte în jurul redactării unei noi constituţii, care trenează de aproape doi ani, şi al referendumului constituţional care i-ar permite rămânerea în fruntea Turciei. Proestele actuiale, în cazul în care se prelungesc şi degenerează îi pot îndepărtă pe kurzi de Erdogan, în ciuda unui acord pentru retragerea militanţilor cu care guvernul a ajuns cu liderul Abdullah Ocalan, aflat în detenţie. Or kurzii, 18% din populaţie, înseamnă voturi.
Pe plan extern, protestele din Turcia pot complică mult strategia SUA în regiune. Nu este nicidecum vorba despre o primăvară precum cea din ţările arabe, atât timp cât vorbim despre o economie în ascensiune, de a două armată din NATO şi de ţara care, potrivit celor mai multor voci, îl va da pe viitorul secretar general al Alianţei. Iar la Ankara sosesc nu personaje de rang secund din ierarhia diplomaţiei americane, ci secretarul de Stat John Kerry, aşa cum s-a întâmplat în cursul lunii trecute.
Totuşi, într-o relaţie abia reluată cu Israelul, după ce premierul Netanyahu şi-a cerut oficial scuze pentru moartea a nouă cetăţeni turci din convoiul umanitar spre Gaza, în urmă cu doi ani, şi cu circa un milion de refugiaţi sirieni pe teritoriul său, într-o vecinătate tot mai volatilă şi suportând atacuri cu obuze din Siria, ultimul lucru de care are nevoie Turcia sunt tulburările interne. Premierul irakian Nouri al-Maliki s-a arătat îngrijorat de protestele din Turcia, după cum este îngrijorat şi de militanţii kurzi care pătrund în Kurdistanul irakian că urmare a retragerii din Turcia, convenită cu Erdogan.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu